Coloana Infinitului – simbolism si semnificatie

,,Coloana Infinitului” este unul din termenii pe care i-a folosit Constantin Brâncuşi pentru elementul principal al Trilogiei sale de la Târgu-Jiu. Tot ca originare au mai fost consemnate şi denumirile de: „Coloana Nesfârşitului”, „Coloana fără Sfârşit”, „Stâlpul Nesfârşitului”, „Stâlp Nesfârşit” sau cel mai simplu „Stâlpul”.  Arhetipul românesc al Coloanei a fost însă demult recunoscut de către sculptor, forma stâlpului, simplă între toate, este aceea a unui stâlp de cimitir prezent ca un motiv simbolic arhaic.

Coloana este de asemenea şi „…o stilizare monumentală a unui de poarta sau de cerdac de casa obisnuita de la munte ale Gorjului, Vâlcii şi Mehedinţului,, P. Pandea.  Aşadar, „Coloana Infinitului” reprezintă de fapt un imens stalp funerar a carei forme este regăsită şi astăzi la porţile sau cerdacurile caselor mai vechi din Oltenia, monumentalizat în cinstea eroilor gorjeni şi amplasat sugestiv în apropierea  cimitirului de pe colina ce mărgineşte la est. Numele capodoperei se datorează în primul rând eroilor gorjeni care s-au sacrificat în primul război mondial, pentru a-şi apăra ţara şi credinţa strămoşească.Pornind de aici, Brâncuşi a vrut să ne lase materializată în opera sa următoarea revelaţie: actul eroic – ce are la bază un sacrificiu şi mai ales sacrificiul de sine însuşi – face posibilă întâlnirea omului cu Divinitatea. Pentru un bun creştin, ce aparţinea mai ales mediului sătesc din România tradiţională, acest fapt avea loc prin actul „mântuirii” sau prin intrarea în rai.

SIMBOLISMUL STÂLPULUI FUNERAR ROMÂNESC CA „ARBORE COSMIC” ŞI „AXĂ A LUMII,,.

Conform lui R. Vulcănescu, stâlpii funerari „constituie categoria cea mai răspândită de monumente mitice folosite de poporul român. Ei fac parte integrantă din piesele rituale ale înmormântării, care se aşează pe mormânt”. Ca şi alte însemne stilimorfe funerare (ţăruşul, suliţa sau săgeata bradului, bradul, crucea şi troiţa), stâlpul este un succedaneu şi simulacru al „Coloanei cerului”, care la rândul ei este un substitut al „Arborelui cosmic”, reprezentând de fapt trunchiul desrămurat al acestuia, încărcat cu puteri magice.   În tradiţiile  şi datinile poporului român, „Arborele cosmic” (reprezentat prin brad) este locul de pornire într-o călătorie pe căile mirifice care înlesnesc comunicaţia între pământ şi zonele cosmice, cunoscute sau necunoscute. Escaladarea nu se poate face de către oricine şi oricând. Au acces, cu restricţii şi în anumite condiţii, doar eroii, oamenii initiati si o parte din morţi (care au dus o viaţă virtuoasă).

Eroii călătoresc prin propriile lor  mijloace supranaturale, pe căi doar de ei cunoscute şi ajutaţi uneori de animale miraculoase (n.b. cum ar fi „pasărea măiastră”). Oamenii de rând se pot urca la ceruri numai prin iniţiere, tărie fizică şi morală şi dorinţa de a lua contact cu făpturile transcendentale. Căile oamenilor sunt două: una pe „Arborele cosmic” şi alta pe o „Scară la cer”, ce trece prin „văzduh” (domeniu mitic ce corespunde spaţiului intre pământ şi primul nivel de ramuri – adică primul cer – al „Arborelui cosmic”).

„Scara vămilor văzduhului”, accesibilă sufletelor morţilor, este un mit consemnat mai ales în perioada feudală de mitologie creştină populară. Această scară îngustă cu trepte înalte – cu diverse variante – urcă oblic până la „Poarta Raiului”. Numele ei provine de la faptul că fiecare treaptă (în fapt a viciilor) alcătuieşte o „vamă” străjuită de doi vameşi: un înger şi un diavol. Aceeaşi ascensiune a sufletului în cer pentru cazul celor defuncţi, se poate desprinde şi din ritul înmormântării prin trunchiul de lemn al „bradului mortului” – ca şi al „suliţei mortului” în cazul celor decedaţi în floarea vârstei – aşa cum se practica în Gorj, în vremea tinereţii lui Brâncuşi (obicei care, foarte rar, se mai poate observa şi acum).

Acest brad mitic este „conceput în mitologia românească precreştină ca un <reflex în oglindă> al lumii de aici, mai puţin dorul şi mila, caracteristice doar lumii noastre” (I. Pogorilovschi). Deci dorul şi mila trebuie să dispară înainte de actul transcendenţei propriu-zise, ca o premisă a acestuia.  Aşa se poate explica şi de ce în miturile româneşti, jos la rădăcina bradului de află o fântână cu apă rece şi flori, ambele menite să vindece de dor pe „ăi călători”. În acest fel devine înţeleasă dorinţa lui Brâncuşi pentru „Facerea a 6 fântâni în noul parc din faţa cazărmilor” de a se „semăna flori sau iarbă” acest parc al Coloanei.

Menţionez că în miturile de pe întreg globul există ideea că între Pământ şi Cer sunt mai multe niveluri cosmice. În mitologia română de pildă – cf. R. Vulcănescu se considera ca ,,vazduhul,, este  de fapt un „protocer”, populat de făpturi mitice (adesea demonice), iar cerul propriu-zis – al lunii şi soarelui – devine astfel un al doilea cer, locuit de Sântilie. In plus mai există încăcinci ceruri suprapuse, de natură subtilă. În cerul al şaselea se află raiul, iar în cel de al şaptelea Dumnezeu (trebuie specificat însă că la început era un singur cer, situat foarte aproape de pamânt, putând fi uşor de atins de către oameni, care de altfel l-au şi murdărit în scurt imp; atunci Creatorul l-a ridicat pentru a-l feri de nechibzuinţa oamenilor, iar ulterior i-a adăugat şi celelalte straturi suprapuse). Mai trebuie adăugat aici că, în conformitate cu tradiţiile arhaice, între Cer pe de o parte, şi Pământ şi lume pe de altă parte, există o omologie bazată pe o anumită corespondenţă magică. Aceasta este fundamentată de ideea că tot ce este pe Pământ există şi în Cer, că viaţa pământeană răsfrânge structura şi dinamica siderală, că însăşi corpul omenesc este o oglindă a acestui cosmos magic. Astfel, tot ce se întâmplă în asemenea zone cereşti (stăpânite de zei, dirijate de planete etc.) se va întâmpla şi în viaţa care pe Pământ cade sub influenţa lor. Pentru a conchide, „Coloana Infinitului” reprezintă toate aceste simboluri universale ale „Arborelui cosmic”, „Stâlpulului cerului” sau „Coloanei cerului”, care echivalează în esenţa lor cu simbolul primordial al „Axei lumii”, „al cărui arhaism nu se mai cere dovedit” (M. Eliade). În acest fel, ea semnifică trecerea sau ascensiunea de la lumea noastră terestră finită (profană, destructibilă), la „lumea de dincolo” (a sacrului, indestructibilă) care este infinita.

Această „Axă a lumii,, nu aparţine spaţiului profan  „ci spaţiului sacru, în care se poate realiza comunicarea cu Cerul sau cu infernul; cu alte cuvinte, un <Centru> este locul paradoxal al rupturilor nivelurilor, punctul din care se poate transcende lumea sensibilă. Dar prin însuşi faptul că se transcende Universul, lumea creată, se transcende implicit timpul, durata, obţinându-se  prezentul etern itemporal” (M. Eliade).

În concluzie „Coloana Infinitului” reprezintă şi un „Centru al Lumii” si deci un pretext al ascensiunii mistice, văzută ca transcendenţă a condiţiei umane profane.

 SIMBOLISMUL „COLOANEI INFINITULUI” CA „LANŢ AL LUMILOR” ŞI AL „CREATORULUI ASCUNS ÎN CREAŢIA SA”.

Ca formă geometrică, lucrarea „Coloana Infinitului” este o înşiruire a unui singur motiv: un element romboidal numit de Brâncuşi „mărgea”. Astfel, acest şir de „mărgele” romboidale poate să sugereze uşor simbolismul axial de origine indiană al „Lanţului lumilor ” şi al lui „sutratma” care, ca un fir, străpunge şi leagă între ele toate lumile (manifestările). O astfel de lume poate desemna orice formă a manifestării, indiferent de natura sau mărimea ei; ea poate reprezenta de exemplu întregul cosmos sau doar umanitatea, sau chiar un singur individ uman, fiind în acelaşi timp „suflul” care le susţine şi le menţine, şi fără de care ele nu ar putea să aibă vreo realitate şi nici să existe în vreun fel (R. Guenon). Acest simbolism se bazează pe următorul text din Bhagavad-Gita: „ În mine sunt însirate toate (n.n.lumile) ca şirul de perle pe fir”. Cum în diferite forme tradiţionale simbolismul „lanţului lumilor” este rozariul (şiragul de mătănii), este evident faptul că fiecare mărgea reprezintă o „lume”. De asemenea,„formula pronunţată asupra fiecărei mărgele din mătănii corespunde…unei respiraţii, ale cărei faze simbolizează, după cum se ştie, crearea lumii şi resorbţia sa. Intervalul dintre două respiraţii corespunzând fireşte trecerii de la o mărgea la cealălaltă, şi în acelaşi timp unei clipe de linişte, reprezentată de un<pralaya>” (R.Guenon).

Este interesant de constatat din punct de vedere exterior se văd doar mărgelele rozariului, iar firul care le leagă şi le susţine este invizibil. Acest aspect este considerat foarte semnificativ, deoarece mărgelele reprezintă manifestarea, în timp ce „sutratma”, reprezentat prin fir, este în el însuşi nemanifestat. Se vede de aici importanţa primordială a firului, în cadrul simbolismului „Lanţului lumilor”, deoarece lumile nu sunt autentice dacă nu sunt străbătue de „sutratma”, adică de Creator. Cu toate că lumile sau stările care constituie manifestarea universală sunt în număr indefinit, ele sunt reprezentate totuşi prin numere simbolice(108 mărgele la rozariile din India şi Tibet, 99 la cele islamice etc.). Adaug şi faptul că axa este concepută simbolic şi ca „rază solară”, luminând lumile atunci când le străbate. Prin analogie, elementele romboidale  ale „Coloanei Infinitului” reprezintă mărgelele rozariului, iar axul intern firul (”sutratma”) acestuia. Deci fiecare mărgea romboidală reprezintă o lume, iar axa fiecărei astfel de mărgele nu este decât o porţiune a însăşi axei manifestării universale, şi în acest fel este stabilitatea efectivă a tuturor stărilor ce sunt închise în această manifestare.

Elementele (mărgelele) romboidale sugerează foarte bine că aceste lumi au fiecare câte un început, câte un maxim de dezvoltare şi câte un sfârşit (deci reprezintă un ciclu), iar sfârşitul unei lumi se constituie în acelaşi timp şi în începutul următoarei. Acest ciclu este de fapt legat de fazele „respiraţiei” Creatorului: pe inspiraţie o lume se creează ajungând la apogeu, pe expiraţie ea se depreciază, iar apneei pe vid îi corespunde distrugerea acesteia. Aşadar se poate remarca şi un simbolism temporar, asimilând lumile unor cicluri succesive, în care ciclurile (elementele sau mărgelele romboidale) anterioare reprezintă stările inferioare (ale unei stări de existenţă), iar ciclurile posterioare reprezintă stările superioare, ceea ce presupune că înlănţuirea lor trebuie concepută ca ireversibilă. Altfel spus, desfăşurarea manifestării cosmice se face într-un singur sens.

În concluzie, asimilând „Coloana Infinitului” cu un rozariu deschis la capete, ea ar putea simboliza atât „Şirul lumilor” (în care fiecare mărgea reprezintă o lume cu ciclul: (creaţie – apogeu – distrugere), cât şi Divinitatea sub aspectul ei creator (ca ax nevăzut ce susţine lumile), prin a cărei „respiraţie” se crează şi distrug lumile, asigurându-le în acelaşi timp continuitatea. În acest fel se reiterează şi tema unui Dumnezeu ascuns în Creaţia sa.

SIMBOLISMUL  „COLOANA INFINITULUI” ŞI REPREZENTAREA LUI DUMNEZEU CA „STÂLP DE LUMINĂ” SAU „STÂLP DE FOC”

Galbenul strălucitor al „Coloanei Infinitului” datorat alamirii acestuia ar putea sugera şi epifania Divinităţii (sau mai scurt o teofanie) ca „Stâlp de lumină” sau „Stâlp de foc”. Acest fapt a fost consemnat mai întâi în cosmogoniile vedice: Brahman ca soare transformat în stâlp de lumină – şi deci în „Axă a Lumii” – care a sprijinit Cerul de Pamântul. Se cunoaşte de asemenea că în culturile arhaice însăşi lumina era o epifanie a Absolutului. Şi pentru crestini tema focului şi a luminii este asociată Divinităţii, atunci când ea apare oamenilor aleşi să o vadă. Simbolul flăcării se regăseşte de asemenea în islamism.

           Mai poate exista şi o altă interpretare a Coloanei ca „Stâlp de lumină” sau „Stâlp de foc”, şi anume aceea de reprezentare a energiei divine primordiale, numită de vechii hinduşi „Kundalini” (M. Eliade).

           Numărul de 16 module ales deBrâncuşi pentru capodopera sa poate sugera şi el ideea de absolut, deoarece se ştie că în diversele tradiţii el simbolizează perfecţiunea. De exemplu la hinduşi semnificaţia respectivă provine de la fazele Lunii, deoarece în a şaisprezecea zi ea apare pe cer în perfecta ei plenitudine.

         In final putem afirma, Coloana Infinitului desemneaza în primul rând pe Dumnezeu, ca fiinţă cosmică infinită şi creatoare totodată a unui Cosmos infinit, prin şirul nesfârşit al lumilor create de ea, în spaţiu şi timp.

Texte si aforisme brancusiene legate de Coloana Infinitului:

  •  Coloana ca Lanţ al lumilor,  oare ritmul său lăuntric din clepsidra in clepsidra nu înfăţişează oare şi nenumăratele pulsaţii ale universurilor…..care necontenit explodează şi se contractă?
  •  Hai să-i zicem o Scară la cer…
  •  Intr-o zi şi Stâlpul meu va prinde în jurul lui hora lumilor in cosmos.
  •  Coloana ca „Lanţ al lumilor”
  •  Mi-am lăsat sculpturile să se joace cu cerul şi cu oamenii, dovedind lumii că este cu putinţă o ,,sculptura a focului,,.
  •  Acesta este mesajul Stâlpului meu, străjuit de Masă şi de Poartă…Să arzi ca o flacără…Să te prefaci în fulger legând cerul cu pământul”
  • Natura zămisleşte o vegetatie vânjoasă ce creste drept in sus de la pământ la cer. Astfel se ridica stâlpul meu într-un parc frumos din România”
  • Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup – mă aflu printre lucrurile esenţiale.
  • Nu putem să-l ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători spre el rămâne important.
  • Înălţimea în sine a unei opere nu vrea să vă spună nimic. Este întocmai ca lungimea unei bucăţi muzicale. Însă proporţiile interioare ale obiectului – acelea vă spun Totul.
  • Nu trebuie să silim materialele să vorbească în limba noastră, ci trebuie să le aducem până la acel punct, unde alţii vor înţelege limba lor.
  • Simplitatea nu este un ţel în artă, dar ajungi fără voie la ea pe măsură ce te apropii de sensul real al lucrurilor.
  • Opera de artă trebuie să fie creată ca şi o crimă perfectă – fără pată şi fără urmă de autor… Arta (mea) este realitatea însăşi. Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea cea mai adevărată – poate în singura realitate valabilă.
  • Artistul trebuie să ştie să scoată la suprafaţă fiinţa din interiorul materiei şi să fie unealta care dă la iveală însăşi esenţa sa cosmică, într-o existenţă cu adevărat vizibilă.
  • Eu vă vorbesc numai despre acea sculptură care posedă viaţa ei proprie; iar nu despre una care ar avea vreo formă asemă­nătoare vieţii.
  • O sculptură nu se sfârşeşte niciodată în postamentul său, ci se continuă în cer, în piedestal – şi în pământ.
  • Du-te! îmbrăţişează Columna infinirii cu palmele mâinilor deschise. Apoi, înălţându-ţi ochii, priveşte-o – şi vei cunoaşte, astfel, într-adevăr, sinele cerului.
  • Un monument depinde întotdeauna de locul anumit pe care îl alegi şi de cum va răsări sau va apune soarele deasupra lui, de însăşi materia înconjurătoare… De abia atunci, având aceste date (perspective, îţi poţi alege materialele şi poţi să îi studiezi formele – care vor trebui să se lege perfect cu Natura – şi să îi fixeze monumentalitatea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s